Avva Siluan, stând odată cu frații, a intrat în extaz si a căzut cu fața la pământ. După multă vreme s-a ridicat și plângea. Frații l-au întrebat: „Ce-i cu tine, părinte?”. Dar el a tăcut și continua să plângă. După un timp, silindu-l să vorbească, a zis: „Am fost răpit la Judecată și i-am văzut pe mulți de-ai noștri mergând la pedeapsă și pe mulți mireni mergând spre Împărăție”. Bătrânul plângea și nu mai vroia să iasă din chilie, iar dacă era obligat să iasă, își acoperea fața cu un culion, zicând: „De ce să văd lumina aceasta trecătoare și fără niciun folos?”.
Altădată, a intrat ucenicul său, Zaharia, și l-a găsit în extaz, cu mâinile întinse spre cer. A închis ușa și a ieșit. Apoi s-a întors la ceasurile al șaselea și al nouălea și l-a găsit tot așa. La ceasul al zecelea a bătut iar, a intrat, l-a găsit liniștit și l-a întrebat: „Ce-ai avut azi, părinte?”. El a zis: „Am fost bolnav, copile”. Dar ucenicul i-a îmbrățișat picioarele și i-a zis: „Nu te las până când nu-mi spui ce ai văzut”. Bătrânul îi zice: „Am fost răpit la cer și am văzut slava lui Dumnezeu. Am stat acolo până acum și acum am fost lăsat să mă întorc”.
Mi-aduc aminte de iernile de la țară, din anii copilăriei, când mama dădea lâna la tors pe un fuior mare. Înainte punea șirul pe o vârtelniță și-mi poruncea să învârt la ea. Stăteam în genunchi și tot învârteam, învârteam... Subconștientul meu a reținut acest ritual cu valoare simbolică, mai târziu: era limpede că lumea se dezlână: tradițiile, cultura, credința, obiceiurile, istoria...
În caierul vremii, pe „fuiorul” ideologiei comuniste, altceva se torcea și se aduna, căci în noua urzeală firele bătute la „război” trebuia să dea la iveală o altă țesătură și de-o singură culoare: roșu aprins...
”Cunoaşterea intuitivă este adevărata cunoaştere. Spre ea trebuie să tindem” (Baruch Spinoza)
Viaţa e mereu plină de surprize, la fel și rememorarea faptelor trăite. Memoria e într-adevăr un lucru straniu, spunea scriitorul Mathias Enard. Și înțeleg bine stranietatea memoriei, care ne obligă uneori să navigăm printre amintiri, putem spune, să navigăm între Scila și Caribda, amândouă amenințătoare, dar care ne scoate, de cele mai multe ori, la limanul frumuseții și ne face să credem că alergăm pe “pajiștea Duhului”, pe drumul cunoașterii…
citește articolul
”Părem prea mici pentru o jertfă atât de mare”
La sfârşitul acestui an vom comemora, rotund, treizeci de ani de la Revoluţia din decembrie 1989. Ne aflăm, deja, la trei decenii după jertfa sângeroasă a tinerilor noştri români! Treizeci de ani, mult, puţin, Dumnezeu ştie!, de când unii au murit pentru ca alţii să (re)învieze.
citește articolul
