„Suferinţele, aşteptările, dorurile, răul şi moartea au luat sfârşit!”

Odinioară pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe. Soarele răsărea doar ca să apună. Florile înfloreau doar ca să se usuce. Primăvara venea ca să plece cât mai curând. Tot în acea vreme oamenii se năşteau doar ca să moară. Nici răsăriturile, nici florile, nici primăverile, nici naşterile nu erau în stare să alunge tristeţea universală. Dimpotrivă, o întreţineau şi o sporeau, pentru că toate frumuseţile lumii şi bucuriile vieţii purtau pecetea adâncă a degradării şi a morţii. Oamenii îşi plângeau soarta unii altora: „La ce bun toate acestea? La ce foloseşte zbaterea de fiecare clipă? Ne naştem fără voia noastră, creştem prea repede, trăim prea grăbiţi şi murim prea curând. Ce viaţă stupidă! Totul este deşertăciune şi vânare de vânt! (Ecclesiast 1, 14). Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri! (Isaia 22, 13)”. Şi moartea venea implacabil, hâdă, rece, îngrozitoare şi urât mirositoare, luând cu ea în groapă chipurile, zâmbetele, iubirile, dorurile, speranţele, visele, nostalgiile. Pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe şi nimic nu părea să schimbe această stare de lucruri.