Avva Macarie se întorcea, odată, din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar n-a putut. Atunci îi zice:

- Eşti tare, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, şi totuşi fac şi eu ce faci tu: tu posteşti, postesc şi eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui!

Nu ştiu care faptă, gest, cuvânt, împrejurare mi-ar putea da un „certificat de identitate”. Nimeni nu poate pune mâna pe mine, confiscându-mă într-o imagine, în ceva fix; poate numai într-o amintire... Nici eu nu încerc să mă ating prea mult de mine, de aceea chiar pentru mine însumi mi-am devenit un vis şi o amintire.

Sunt un nostalgic incurabil. Novalis spunea că „filosofia e la drept vorbind nostalgie, un imbold de a te simţi pretutindeni acasă”. Dar acasă e un drum spre „casă”, e mai mult o predispoziţie spre locul numit „casă”. A fi acasă presupune întoarcerea, revenirea de ordin interior a eu-lui la sine, a omului exterior spre omul interior; e întoarcerea în patrie a celui care a ales calea exilului, o în-patriere a celui ex-patriat. E nostalgie. Modernitatea a pierdut, printre altele, şi acest sentiment profund al nostalgiei, are alte nostalgii. Azi, omul modern e pretutindeni, dar nu acasă. Imposibila reîntoarcere acasă a omului contemporan?