• După 1989 societatea românească a simţit nevoia curăţirii de păcatele care au culminat cu crimele din decembrie 1989, oferind concetăţenilor noştri o gamă variată de modalităţi impuse de convingerile politice ale fiecăruia. De la afirmarea comunismului cu faţă umană, care nu-şi reproşează nimic - la blamarea de către alţii „in corpore” atât a doctrinei, cât şi a celor care au aderat la partidul comunist; de la ”ne răzbunăm” la ”iertăm, dar nu uităm”,    ajungându-se ca astăzi, în condiţiile în care în jur de 90% dintre români ne declarăm creştini, să fie aplicate cu osârdie toate metodele malefice, care ne-au înveninat viaţa şi în special să fie reînviat sub o formă mult mai perfidă „dosarul de cadre”, care a distrus atâtea vieţi şi a curmat atâtea cariere.

Să mă explic - şi fac acest lucru mai ales pentru cei tineri: începând cu 1948 s-a instituit în România obligativitatea autobiografiei pentru a permite „descifrarea” originii sociale în funcţie de care intrai sau nu la o facultate, erai sau nu admis într-o întreprindere sau instituţie, puteai sau nu să urmezi un doctorat, etc. O autobiografie în care treceai că erai negustor / fiu de negustor, ţăran înstărit / fiul lui, proprietar / fiu de proprietar, fabricant / fiu de fabricant, membru PNŢ-PNL / fiul lui, jandarm / fiu de jandarm, ofiţer pe frontul din Rusia, mai ales dacă fuseseşi şi decorat / fiul lui, ca să nu mai vorbim de fiii de diplomaţi, de preoţi, de medici care aveau cabinete medicale particulare, de moşieri - într-un cuvânt, de categoria socială denumită burghezo-moşierime, deci o asemenea autobiografie echivala cu un stigmat pentru toată viaţa, care-ţi bara drumul indiferent de valoarea pe care o demonstrai prin munca şi realizările tale.