Odată, un frate a păcătuit în chinovie. Trăia prin locurile acelea un pustnic, care nu ieşise de mult din chilia sa. Avva chinoviei s-a dus la bătrân şi i-a spus despre păcatul fratelui, iar acesta i-a zis: „Alungaţi-l!”. După ce a ieşit din chinovie, fratele s-a aşezat într-o surpătură şi a început să plângă. Câţiva fraţi care mergeau la avva Pimen s-au nimerit să treacă pe acolo şi l-au auzit plângând, s-au apropiat şi l-au găsit jelindu-se cumplit. L-au rugat să se ridice şi să-l ducă la bătrân, dar el nu vroia, zicând: „Eu rămân să mor aici!”. Fraţii  au plecat la avva Pimen, i-au povestit ce şi cum, iar acesta i-a trimis după el, zicându-le: „Spuneţi-i aşa: «Avva Pimen te cheamă la dânsul»”. Fratele a venit, iar bătrânul, văzându-l necăjit, s-a ridicat, l-a îmbrăţişat, a glumit cu dânsul şi l-a poftit să ia o gustare. Apoi a trimis pe unul din fraţi la pustnic să-i zică: „De mulţi ani vreau să te văd, căci am auzit despre tine, dar, din reţinerea amândurora, nu ne-am întâlnit. Acum însă, întrucât Dumnezeu vrea şi avem prilejul, osteneşte-te până aici, ca să ne vedem”. Pustnicul nu ieşea din chilia sa, dar auzind cuvintele bătrânului şi-a spus: „Dacă Dumnezeu nu l-ar fi încredinţat pe bătrân, n-ar fi trimis după mine”. S-a sculat şi a venit la dânsul şi, după ce s-au îmbrăţişat cu bucurie şi s-au aşezat, avva Pimen i-a zis: „Undeva trăiau doi oameni şi amândoi aveau câte un mort. Unul şi-a lăsat mortul său şi s-a dus să-l plângă pe mortul celuilalt”. Auzind această pildă, pustnicul a fost străpuns până la lacrimi, şi-a amintit ce făcuse şi a zis: „Pimen este sus, sus la cer, iar eu jos, jos pe pământ”.