”În definitiv, cine suntem și ce vrem cu adevărat?”

Iată că a sosit mult așteptata dată de 15 iunie, sfârșitul anului școlar, poate cel mai tumultuos din ultimii ani, precedat de trei săptămâni presărate de incertitudine, nervi întinși la maximum, teama că viitorul tinerilor va fi suspendat. Dar pentru că totul are un final, greva a încetat, anul școlar s-a finalizat, profesorii și-au văzut salariile majorate, ce-i drept nu cu cât și-ar fi dorit, elevii au lacune trecute cu vederea, pentru scopul îndreptățit al dascălilor, iar părinții au rămas cu soldul contului bancar diminuat substanțial, căci meditațiile nu doar că au continuat, ci s-au intensificat în perioada cu pricina. Cu alte cuvinte, un talmel balmeș care nu a adus nicio schimbare învățământului românesc, din ce în ce mai șubrezit. Nu a trecut multă vreme și cadrelor didactice le-au urmat magistrații, la rândul lor intrați în grevă. Ca nu cumva să le sară rândul, medicii au anunțat că vor protesta și ei, că doar dreptul la grevă este garantat prin Constituție. Desigur că, atât dreptul la învățătură, cât și accesul liber la justiție și dreptul la ocrotirea sănătății sunt prevăzute în Legea fundamentală, însă interesele unora ori ale altora sunt mai bine reprezentate, în detrimentul unor categorii sociale care nu au la îndemână decât varianta acceptării.

În urma dialogului cu un prieten ateu (el așa se definește) care mă întreba cum îmi explic și interpretez credința.

Credința poate fi spontană sau act reflexiv. Totuși, nu poți crede oricum, după cum nu o poți face la întâmplare. A crede presupune un crescendo de ordin interior și reflexiv. Pentru cel care crede, obiectul credinței sale rămâne constant la distanță față de orice reflecție care-i este dedicată iar reprezentările relative la obiectul respectiv sunt condiționate de profilul său personal, de cultura care l-a format și de raționamentele care îi angajează credința.