Avva Iosif Pelusiotul ne-a povestit: Pe când trăiam la Sinai era un frate destoinic, nevoitor și frumos la trup. Venea în biserică, la slujbă, îmbrăcat într-o haină veche, strâmtă și peticită în mai multe locuri. Văzându-l de fiecare dată venind așa pentru liturghie, l-am întrebat: „Frate, uită-te la ceilalți călugări, parcă-s îngeri când vin la liturghie în biserică. Tu de ce vii mereu îmbrăcat așa?”. El mi-a zis: „Iartă-mă, avva, dar nu am alte haine”: Atunci l-am luat în chilia mea, i-am dat un leviton și tot ce-i mai trebuia și a început să vină îmbrăcat ca și ceilalți frați și părea un înger. Odată, părinții au fost nevoiți să trimită zece frați la împărat, cu o treabă, și l-au ales și pe el între dânșii. Dar el cum a auzit s-a închinat părinților și le-a zis: „Iertați-mă, pentru numele Domnului, dar nu pot merge, pentru că sunt sclavul unui mare dregător de la curte și dacă mă recunoaște, îmi ia rasa și mă pune din nou în robie”. Părinții, înduplecați, l-au lăsat acasă, dar pe urmă au aflat de la cineva care-l cunoștea foarte bine că în viața lumească fusese prefectul pretoriului. A inventat acel motiv, ca să nu fie recunoscut și sâcâit de oameni. Atât de mult se străduiau părinții să fugă de slava și de tihna acestei lumi”.

“Iubirea este de patru ori mai mare decât dreptatea!”

Când am început să-L caut pe Dumnezeu eram încă departe de a înţelege cum trebuie făcută căutarea, aşa că, în disperarea şi consecvenţa mea de a-L găsi, eram fascinată de părinţii pustiei din vechime şi mă întrebam dacă există şi la noi, în România, oameni nebuni după Dumnezeu, sihaştri, pustnici care să fugă departe de civilizaţie şi să trăiască în Duhul lui Dumnezeu. Şi m-am rugat atunci să nu plec în căutarea lui, ba mai mult, cu îndrăzneală, să-mi deschidă Dumnezeu o fereastră spre un asemenea om. Au trecut anii şi dorul după o legătură de duh a rămas in inima mea.