31.01.2017, o zi de neuitat pentru poporul român, ziua-n care au fost “dărâmate” toate monumentele închinate eroilor revoluţiei. Cei care au murit pentru libertatea de exprimare, pentru drepturile cetăţeanului, pentru egalitatea în faţa legii vor să iasă din morminte… Caracatiţa roşie s-a întors şi va sufoca România cu minciuni, legi strâmbe și furtişaguri.
Guvernul Grindeanu, posedat de Liviu Dragnea, prin ministrul Justiției a adoptat mişeleşte proiectele de lege care îi vor scoate basma curată şi le vor permite politicienilor să-şi ia ţara înapoi.
citește articolul
Intrând prin dreptunghiul ferestrei, lumina asfinţitului înroşeşte totul în jur, invitându-ne parcă să privim spectacolul naturii. Soarele roşu, rotund, fără raze dispare încet, alunecând în spatele munţilor şi lăsând în urmă o lumină ireală, ca-n tablourile religioase, în care pătrundem ca-ntr-o catedrală şi, în care, alături de vocile omeneşti, parcă se aud şi coruri de îngeri.
„Ochiul necredinciosului”, spunea Sfântul Nectarie din Eghina, nu află „nimic altceva în Creaţie decât natura care lucrează. Chipul strălucitor al Ziditorului divin şi frumuseţea nemăsurată a acestui chip îi rămân ascunse şi necercetate. Mintea nu i se poate ridica deasupra lumii văzute şi nu poate trece dincolo de hotarele lumii sensibile”. Plecând de la comentariul Sfântului Nectarie despre „ochiul credinciosului şi al necredinciosului”, Preotul Constantin Necula adaugă următoarele, accentuând bucuria pe care o încearcă credinciosul: „Cuprins de vederea frumuseţilor celor naturale, sufletul credinciosului creşte în a vedea pe cele supranaturale, bucurându-se să citească printre rânduri cartea naturii.”
citește articolul
Un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a tulburat. Bătrânul, dorind să-i dovedească aceluia că trebuie din când în când să lase de la dânsul fraţilor, i-a zis: „Pune o săgeata în arcul tău şi întinde!”. El a făcut întocmai. Îi zice iar: „Întinde şi mai mult!”. Şi a întins. Şi încă o dată: „Întinde!”. Atunci vânătorul spune: „Dacă întind peste măsură plesneşte arcul!”. Bătrânul răspunde: „Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca din când în când să lăsăm de la noi”. Auzind acestea vânătorul s-a smerit şi după ce-a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrân a plecat. Iar fraţii, întărindu-se, s-au retras, fiecare la locul său.
Un mare savant al lumii şi un mare mucenic în felul lui, şi un mare nedreptăţit, marele medic Paulescu, spune aşa, om răsăritean: omul de ştiinţă nu trebuie să se întrebe dacă există Dumnezeu; omul de ştiinţă trebuie să ştie că există Dumnezeu. Nici o contradicţie, nici un conflict între teologie şi cunoaştere. O armonie extraordinară. Mi-am adus aminte de primul Sinod, când Sfântul Spiridon nu mai avea argumente raţionale ca să vorbească despre Sfânta Treime – şi atunci se zice că s-a întâmplat o minune: a luat o cărămidă şi a strâns-o, şi a ieşit pământ, foc şi apă. Şi a zis: este şi cărămidă, este şi pământ, şi foc, şi apă. Aşa este şi Sfânta Treime. Aşa este în Răsărit – totul era unit. Am spus la un moment dat că în lucrarea creştină nu există contradicţii. Şi atunci, prin întoarcere, te gândeşti la acest paralelism şi această lume inversată: 1907 – cubismul. Obsesia pictorului cubist este să vadă ce se întâmplă în spatele obiectului. Vezi o vioară, da, dar cum arată vioara din spate? Atunci se deconstruieşte vioara şi pe tot cadrul pictural apare o structură reconstruită. Abstracţionismul – una dintre marile victorii ale artei apusene... Ne întoarcem la piramida răsturnată şi găsesc prin Însemnările unui pelerin rus cum intră într-o mănăstire şi-l întreabă un monah: „Ce cauţi aici?” Şi el spune: “Am păcătuit, părinte. Am fost pictor abstract...” Adică, dacă observaţi, omul răsăritean anchetează şi cercetează creaţia, nu creatorul. El nu poate să fie autonom în creaţie, el este teandric în parteneriat. Ştiţi, apropo de condiţia artistului, îl întreabă Socrate pe Ion: “Ce simţi tu pe scenă când faci teatru? “Nu eu, zeul vorbeşte prin mine. Eu sunt calea de transmisie.” Deci artistul – vector de transmisie. Grecul studiază proporţiile, le adună şi tehnic le face în frumosul natural, în chip extraordinar. Cum apare arta creştină, mă refer la arta religioasă, pentru că încerc să ating, repet, nu să consum, toate aspectele lucrului acestuia. Încerc să le ating ca dimpreună să fim mai atenţi la un lucru care încearcă să fie deja, de pe-acum, clasat ca un câştig al minţii, şi nu este adevărat – călcăm peste oameni vii. Artistul creştin nu mai este vector, el este în raport teandric – lui i se dă, apare vedenia, lucrează... Şi de aici apare transcendentalismul artei religioase, de aici este acel dincolo extraordinar pe care-l va pierde omul autonom al Renaşterii. Mare atenţie, nu lucrăm cu disocieri – nu există protest mai mare asupra Renaşterii decât al lui John Ruskin, care spunea: “aş fi vrut din nou sculpturile acelea neanatomice din catedrala gotică, care erau pline de credinţă, decât demonstraţia voastră de anatomie.” John Ruskin, fratele meu creştin de dincolo... Pentru că întâlnirea noastră este sătulă de prăpastii. Acum trebuie făcute poteci – şi nu poteci de Hora Unirii şi de internaţionalism, ci din gestualitatea şi existenţa noastă creştină, şi de-o parte, şi de alta.
