Amenințarea războiului ne dă frisoane, molima continuă să măture destine, facturile ne lovesc în moalele capului, forțe absurde par să fi luat în stăpânire lumea și să rânjească pe seama tristeților noastre. Când firescul vieții este suspendat și demonii dihoniei,  confuziei și tristeții întunecă minți și devorează inimi, pentru a supraviețui avem nevoie de aliați redutabili. Nu mă gândesc, se înțelege, la trupele NATO sau la alți parteneri politici și militari ai statului. Dacă istoria se repetă, și întotdeauna se repetă, bătându-și joc de indolența fiecărei generații, contăm exact atât cât arată cântarul marilor interese, nici un gram în plus. Prietenia, altruismul, dragostea, rugăciunile nu își găsesc loc la masa avizilor negociatori. Din când în când ne-ar ajuta amintirea șervețelului mâzgălit în octombrie 1944 pe care cei doi parteneri de război (și de pahar), Churchill și Stalin, și-au împărțit estul Europei, hotărând, fără lacrimi și regrete, soarta a zeci de milioane de oameni.

Am în vedere adevărații prieteni, aceia care niciodată nu dezamăgesc, pe care te poți bizui în orice clipă și în orice împrejurare, credincioși aliați din prima și până în ultima zi, deși îi nedreptățim crunt prin indiferența noastră. Crescuți într-o cultură de tip entertainment, trași în banda acestui timp, captivi ai propriei suficiențe, nu îi simțim, nu îi vedem, nu îi auzim, uităm pur și simplu că se află prin preajmă nerăbdători să audă o chemare, nespus de bucuroși să sară în ajutor cu un gând bun, o mângâiere, o aripă ocrotitoare. ”Limpezi precum cristalul și fără greșeală, netulburați de  îndoială sau teamă, nici bărbat nici femeie, ei sunt frumusețe, iubire, viață și acțiuni.” (Maica Alexandra-Principesa Ileana a României, ”Sfinții Îngeri”, Anastasia, 1992, p. 33)

Înțelepciunea (și odată cu ea, pietatea) pălește în fața unei inteligențe arogante. N-am văzut un șmecher prost, dar un înțelept plin de candoare și nevinovăție împinse până la naivitate mi s-a întâmplat să mai întâlnesc. Înțelepciunea are un aer de imponderabilitate care vine dintr-un spirit superior, neagresiv, care parcă plutește pe deasupra lucrurilor. E nezgomotoasă, retrasă și mai ales senină. Nu dă din mâini (coate) pentru că pentru ea nu există o „etică” a compromisului, așa cum e cazul unui anumit tip de inteligență. De aceea nici nu are prea mulți simpatizanți și adepți: e o „rara avis”. (Una este să fii „inteligent”, altceva „înțelept”). Înțelepciunea este forma superioară a unei inteligențe educate întoarse asupra-și. Înțelepciunea este conștiința de sine a inteligenței. Fără conștiință nu ne rămâne decât delirul unei inteligențe tragice, omul deștept, dar inconștient.