Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ajuns la cea de-a 71-a ediție, se desfășoară anul acesta, pentru prima oară în istoria sa, în două etape: prima etapă în luna martie, în format online, adresat criticilor și juriului de specialitate, a doua etapă în luna iunie, cu filme prezentate în cinematografe pentru publicul larg din Berlin (în condițiile în care situația de pandemie o va permite...). Decizia de a schimba formatul de până acum a Festivalului a venit, firește, tot pe fundalul pandemiei actuale, care, din păcate, și-a pus amprenta și pe tot ceea ce înseamnă eveniment cultural la nivel înalt. În acest context, pentru organizatorii Festivalului de Film de la Berlin, decizia de a „împărți”  festivalul a fost singura soluție pentru a putea păstra chiar și în condițiile vitrege actuale prezența sa în calendarul celor mai importante evenimente cinematografice ale anului.

Bucluc, nu glumă!

Rândurile de mai jos au fost scrise în urmă cu un an, în perioada sinistră a închiderii bisericilor și a suspendării Paștilor ”până la noi ordine”. Le reproduc  mai jos ca să ne amintim ceea ce nu trebuie uitat vreodată și ca să prețuim mai mult vizita Celui ce abia așteaptă să revină în mijlocul nostru.

Altădată ne aflam cu toții în foișorul Cinei, convocați la marea întâlnire. Înaintea icoanelor Îi mărturiseam rătăcirile, necazurile, tristețile și spaimele. Știam că ori de câte ori Îl chemăm, nu întârzie să ne răspundă. Niciodată nu lipsea de la întâlnire. Poposea în mijlocul nostru și ne învăluia în emoție și  lumină. La fiecare Liturghie simțeam cum vine în mijlocul nostru, cum zăbovește în dreptul nostru, cum ne atinge inimile, cum ne șterge lacrimile. Simțeam că ne transmite putere și curaj, nădejde și pace. Coborând treptele locului de întâlnire, lumea ni se părea mai frumoasă, florile mai colorate și mai înmiresmate, chipurile oamenilor mai luminoase, cerul mai albastru pentru că între timp fuseserăm amprentați. Noi ieșeam cu El sau mai degrabă El ieșea cu noi în lume și pe toate le înfruntam împreună. Simțeam la nevoie umărul pe care să ne sprijinim frunțile obosite, mâna coborâtă protector pe creștetele noastre, brațul ferm de care să ne agățăm la vreme de înec. Când întunericul părea de nepătruns Îi întrevedeam chipul luminos, când murdăria lumii se prăvălea asupra noastră îi contemplam frumusețea, când asurziți de zgomotele lumii căutam refugiu îi auzeam vocea aproape șoptită. Când foamea și setea ne mistuiau sufletele Îl mâncam și Îl beam din potir.