Păcatul, ca și virtutea, țin de experiență, de viață; „a fi” înseamnă a arde până la capăt. Păcatul și virtutea sunt uși vecine. Împătimirea însă nu e bună, nici de una, nici de alta, e bună despătimirea ca început al dezrobirii; să fii liber în fiecare din aceste experiențe; căderea provoacă ridicarea atât din experiența păcatului, cât și din experiența virtuții. În mod sigur, păcatul trăit, până la limita lui ultimă, naște virtutea ca început al căinței, căderea te învață ce înseamnă a te ridica; de partea cealaltă, virtutea dusă până la capăt e mai ispitită și mai ispititoare decât păcatul, căci mai rea este căderea din virtute în păcat, decât căderea din păcat în păcat. Când are loc această cădere? Atunci când virtutea devine virtuozitate. Nu pe cei căzuți îi mai cercetează d., ci pe cei ce vor să se ridice și mai ales pe cei ce vor urce. Dar să știi – îmi spunea un frate monah – că și pe cei ce vor încerca să urce trecând de la un păcat mai mare la altul mai mic și pe aceia îi cercetează ca nu cumva urcând treptele păcatului, lepădându-se de una, de alta, să cunoască binele. Dar celorlalți, cum le pricinuiește căderea? Ajutându-i să urce, prin virtute, cât mai sus, înțelegi? Cum? Folosindu-se chiar de nevoințele lor (asceză, post, rugăciune, etc.) pentru a le omorî trezvia, contemplația, paza gândurilor. Vezi? De aceea Mântuitorul o fericește pe Maria și o mustră pe Marta, știi, care tot trebăluia prin casă ca să facă curat, să aranjeze lucrurile, să facă ordine, etc., adică tot atâtea lucruri importante, dar neesențiale pentru mântuire și pentru un asemenea „musafir” cu totul aparte.

«Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii» (Ier. 31, 29)

Rupt de spiritualitate și ancorat în lumea multitasking a noului tip de materialitate, Copilul postmodernității devine o ființă epuizată interior. Printre altele, mai nou, mintea îi este manipulată constant de maşina de iluzii care-i vinde Crăciunul sub formă de cadouri sofisticate.