... Moartea nu înţelege gramatica noastră, nu ascultă de nicio regulă, nu poate fi declinată şi nici conjugată cu ceva. Moartea este moarte cum nimicul este nimic în ciuda oricărei încercări de a o scoate din metafizica ei pură. Misterul morţii nu poate fi negociat. Cu „viaţa” se mai poate discuta, cu moartea nu. În om, viaţa e conştiinţă a morţii, dar în sine moartea e „inconştientă” de sensul vieţii, al omului, al valorilor. E oarbă şi acţionează ca atare, nu în virtutea unui raţionament, a unor calcule. În timp ce viaţa te lasă să vorbeşti, moartea te lasă mut. Nu crede în lacrimi, nu-ţi iartă durerea, nu-ţi îmblânzeşte suferinţa, dorul, nu întreabă nici cine eşti, nici ce-ai făcut, nici dacă eşti sfânt sau ticălos, nici de credinţă, nici dacă ai fost necredincios, nici dacă ai fost prinţ efemer al acestei lumi, nici dacă ai fost un cerşetor, nici câtă carte ai învăţat, nici dacă ai fost un măturător de stradă. În faţa morţii toate acestea şi altele asemenea acestora sunt egale cu zero. Moartea, spre deosebire de viaţă, n-are răbdare şi te vrea pentru că te iubeşte în timp ce viaţa pe care ai iubit-o, tocmai ea te-a trădat, încercând în fel şi chip să te distrugă; Moartea nu e ură, dar viaţa este si ură... În faţa morţii toate silogismele noastre, toate sistemele noastre filosofice ar trebui să se reducă la un singur cuvânt: „vai”, iar toată deşteptăciunea şi grozăvia noastră să se smerească, să stea în genunchi. Dimpotrivă, am văzut chipuri semeţe, reci şi am sfârşit în a crede că trufia omenească n-are margini nici chiar în faţa morţii, că în lumea în care trăim şi ne-am „educat” nici faptul morţii, că suntem trecători nu ne mai cutremură, nu ne mai trezeşte la viaţă, că misterul morţii a devenit o simplă hârtie ştampilată, un „certificat de deces” şi o „adeverinţă de înmormântare”... Mister transformat în spectacol grotesc.