Sufletul omului  încearcă  mereu  să  intre  în armonie  cu o parte din frumusețea Creației, într-o complementaritate aidoma ca între undă și corpuscul, ca între trup și suflet...

Viața, mereu surprinzătoare

Ce e diavolul? – se întreabă Noica. E primatul posibilului asupra realului, supremația lui ”de ce nu” ... împotriva lui ”trebuie”. Diavolul e acolo unde libertatea, adevărul sunt în răspăr: lumea modernă e îmbrâncită spre el printr-un bobârnac (big-bang) dat unui univers care poate s-o ia încotro vrea.

Neavând nicio formă de eros, diavolului  i s-a dat să trăiască în dimensiunea posibilului, în nădejdea că, până la urmă, va dobândi ceea ce nu i-a fost dat să aibă: creația, harul, altfel spus să poată crea o lume a sa fără iubire și fără har. Haosul, după care să poată tot el interveni s-o organizeze. Ca și Dumnezeu, diavolul are nevoie de lume. Și diavolul vrea să cosmicizeze lumea, dar în virtutea răului, de aceea atât cât a mai rămas din ea, adică ”binele”, ”Dumnezeu”, sunt după el, ”agenți” ai dezordinii: nu lasă lumea să fie așa cum este...