Față de lume și de istorie Biserica are o responsabilitate eshatologică. În afară de Biserică, nicio altă instituție nu va da socoteală înaintea lui Dumnezeu de mântuirea omului în perspectiva veșniciei. Preotul, episcopul vor răspunde de turma încredințată lor, iar Biserica de neamul încredințat ei spre mântuire. Atunci și acolo, Hristos – Judecătorul va căuta să vadă cât a mai rămas din chipul Mariei în Marta cea slujitoare...
***
citește articolul
Câte științe, atâtea limbaje. Limbajele sunt cărămizile „turnului Babel” contemporan. Limbajele sunt forme ale experienței, iar experiența este o formă de limbaj. Nu se poate vorbi oricum despre orice, după cum nici nu poți gândi oricum despre orice, în schimb poți avea orice experiență ca să pună capăt și uneia și alteia, și limbajului și gândirii.
***
citește articolul
Cât de aproape îl simți pe Dumnezeu, ascultând muzică (de calitate). Efect purificator: te uiți și te vindeci ascultând. Platon spunea undeva că „muzica e cea mai înaltă formă a filosofiei”, iar E. Cioran că „toate celelalte activități sunt prea omenești în comparație cu ea. Muzica n-are nicio legătură cu ceea ce se petrece aici. Mă îndoiesc serios dacă muzica este vocația oamenilor”. Să nu-l uităm pe L. Blaga care spunea că „singurul argument în favoarea existenței lui Dumnezeu este muzica lui Bach” (o spunea ca poet, desigur). Muzica e temeiul celorlalte muze (Clio, Thalia, Eutherpe, etc.) – nouă la număr – rădăcina myo (myo) trimițând la esența mistică a acesteia. În consecință Muzica este sunetul fundamental al lumii, universului, este logos-ul sonor, prin care cosmosul a devenit imn, laudă Creatorului. Înainte ca omul să înceapă a cânta pe pământ, îngerii, lumea nevăzută, au pus acolo în cer temeiul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul de mărirea Lui!” (Isaia 6, 3). Esența Muzicii ne scapă: nu știm de ce omul se exprimă mai bine prin Muzică. De ce cântă? De ce Logos-ul se lasă din adâncimile lui revelat prin cânt? O teorie mai nouă asupra Universului vorbește în termeni metaforici despre acele „supercozi” ca niște vibrații ale energiei sonore care țâșnind din acel ton, sunet originar, imprimă lumii armonia, ritmicitatea, simetria. În structura ei, lumea este expresia muzicală a formei matematice a acesteia, o orchestră care interpretează marea simfonie sub bagheta nevăzută a Marelui Dirijor. Marii artiști nu sunt decât niște diaconi: „nu vă serviți de muzică, ci slujiți-o!” – marele D. Lippati.
Nu cred să existe un sentiment uman mai profund decât mila: mila față de oameni, milă față de animale, milă de cei puternici, milă de cei care n-au nici un Dumnezeu ca și față de cei care au prea mulți zei și cărora li se închină, milă față de cei bogați, ca și față de cei săraci, milă de ignoranți, milă de mine și de tine, de lumea în care trăim, de cei ce ne înșeală și ne mint, milă de toate și de toți.
citește articolul
Unde nu este prezent Diavolul? Din ce domeniu lipsește? (vezi Partea Diavolului – Denis de Rougemont). Peste tot, acolo unde simte „întregul”, comuniunea. E cu neputință să-l ignori în ideea unui triumfalism al credinței, al binelui. Iubitorul de dezbinare acceptă „dialogul”, dar urmărește neînțelegerea, acceptă comuniunea, dar să fie și ceva egoism, acceptă milostenia, dar să fie și un pic fățarnică, prietenia, dar să nu lipsească neîncrederea, suspiciunea, acceptă știința, filosofia, arta, teologia, dar purtătorii acestor valori să nu se înțeleagă nici în domeniul lor, nici cu ceilalți. La toți ne dă dreptate, toți spunem numai adevărul în timp ce pe el, bineînțeles, îl urâm, nu-i facem voia...
