„Vârful vieții mistice este întâlnirea cu Hristos care vorbește în inimile noastre prin Duhul Sfânt.“ – Sfântul Simeon

Cu câteva zile în urmă, la una dintre principalele intersecții din centrul orașului, asist la o scenă care, cu tristețe recunosc, mi-a dat de gândit. Câțiva puști, de cel mult doisprezece ani, așteptau pe lângă biciclete culoarea verde a semaforului, direcția lor fiind ușor dreapta față de sensul trecerii de pietoni, astfel încât, la plecare, aceștia aveau să se intersecteze cu persoanele care așteptau aceeași culoare verde a semaforului. Secundele au trecut, dar copiii stând încă pe loc, o doamnă i-a îndemnat să treacă, pentru ca și ceilalți pietoni să avanseze. Răspunsul categoric al micuților nu s-a lăsat așteptat: „Nu vrem!“ Acest episod deloc singular, alături de numeroasele știri referitoare la violența în școli, față de profesori și chiar dintre elevi, deja arhicunoscutul bullying, converg la concluzia că noi înșine suntem cauza tuturor problemelor cu care lumea întreagă se confruntă. Nu cumva copiii noștri vor ajunge lideri politici ori conducătorii unor instituții unde vor fi puși în situația adoptării unor decizii care se vor dovedi nefericite pentru întreaga populație, pentru creștini și pentru lumea toată. Decizii determinate de orgoliu, de mânie, de ură... Având în vedere prezentul tumultuos al copiilor noștri și posibilul viitor sumbru, cum rămâne cu vorbele Mântuitorului? „Căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea.“ – Luca 18, 16-17. Mai este loc pentru vreunul dintre noi în Împărăția Cerurilor? Să nu deznădăjduim totuși, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.“ (Luca 18, 27). Prin rugăciune stăruitoare, prin pocăință și smerenie, mai putem schimba ceva!

„...Și acriturile au rolul lor”

Un grădinar și-a pus în gând să cultive în grădina lui cele mai bune mere din lume. Fire hotărâtă, a colindat peste mări și țări după sămânța cea mai bună, a practicat altoiri și selecții artificiale și, după nenumărate încercări și mulți ani, a reușit într-un final să obțină mere neîntrecute la gust și frumusețe. Încântat peste măsură, i-a trimis vorbă prietenului său: „Să-ți faci timp să vii la mine ca să mănânci mere cum nu ai mai întâlnit în viața ta!” Prietenul i-a promis, dar nu a venit. I-a trimis din nou vorbă: „Prietene, vino să mănânci cele mai bune mere!” Dar prietenul iarăși s-a eschivat. L-a chemat încă o dată: „Vino la mine, am cele mai bune mere din lume, vreau să guști din ele!” De fiecare dată omul zicea că vine, dar nu venea. Grădinarul nostru întâi s-a mirat, pe urmă s-a întristat și apoi s-a supărat: „De ce nu vine? Îl credeam prietenul meu, cu el aveam de gând să împart cele mai gustoase mere, rodul muncii și al pasiunii mele. Mă voi duce să îi cer socoteală!” A dat buzna și l-a întrebat direct: „Să-mi spui fără înconjur: de ce nu vii la mine?” Prietenul s-a fâstâcit pe moment și neavând încotro, i-a spus: „Odată am trecut pe lângă grădina ta. Vântul scuturase câteva mere care stăteau împrăștiate pe drum, lângă gard. Știind că ai cultivat merele cele mai bune, m-am aplecat și am ridicat unul, cu gândul că mă voi desfăta. Dar când am mușcat din el, ce oroare! Oțet curat! Crede-mă, prietene, niciodată nu am gustat ceva mai oribil! Și-atunci mi-am dat seama că tu îți bați joc de oameni cu lăudăroșenia ta și că ești cultivatorul celor mai rele mere din lume!” Grădinarul a râs cu poftă. „Și tu ai căzut în capcană? Să-ți explic. Având un soi atât de ales în mijlocul grădinii, m-am lovit de următoarea problemă: cum să-mi feresc avuția de hoți și de puzderia de copii care mi-ar fi pustiit grădina? Atunci mi-a venit ideea să plantez în jurul gardului pomi cu fructe imposibil de mâncat. Cel care ar fi sărit peste gard, gustând din ele, s-ar fi scârbit și mi-ar fi lăsat în pace grădina. Și-acum hai cu mine să mănânci cele mai bune mere!” (după Richard Wurmbrand, „Îmbătat de dragoste”, Stephanus, 2017, p.79)