Avva Pimen a povestit că, odată, un frate l-a întrebat pe avva Simon: „Dacă ies din chilie şi dau peste un frate care se distrează, şi mă distrez şi eu cu dânsul; apoi dau peste unul care râde, şi râd şi eu cu dânsul, când intru iar în chilie nu-mi mai găsesc pacea dinainte?”. Bătrânul îi zice: „Cum, după ce ieşi din chilie şi dai peste unul care râde, şi râzi şi tu cu el, dai peste unii care sporovăiesc şi sporovăieşti şi tu, când te întorci în chilie ai vrea să fii cum erai mai înainte?”. Fratele întreabă: „Şi atunci?”. Bătrânul îi zice: „Înăuntru păzeşte-te, afară păzeşte-te!”.
În esenţa ei, fiinţa umană e unitară sub raportul complexităţii ei psihico-fizice. Sufletul şi trupul alcătuiesc un tot, un întreg. Sufletul e factorul informator, iar trupul este efectul acestei in-formări. Sufletul e principiul activ, el imprimă, organizează şi orientează activitatea trupului, dar trupul influenţează sufletul. Sufletul e un fel de programator, de arhitect al trupului, trupul însă nu este o simplă materie organizată, ca şi cum ar fi o piatră modelată. Raţiunea trupului nu e contrară raţiunii sufletului. Trupul îşi are propriile disponibilităţi latente care se cer activate. Fără suflet, trupul ar rămâne numai la nivelul bio-fizicului, iar un suflet fără trup n-ar mai semăna cu un om, ci cu un înger. Şi animalele şi plantele sunt purtătoare de viaţă, dar n-au suflet. Ele nu sunt conştiente de trupul lor, adică nu şi-l pot obiectiva; au instincte, senzaţii de foame, sete, conservare. Pe nici un animal sau plantă nu le chinuie setea de absolut pentru că, nefiind persoane, le lipseşte sentimentul metafizic al transcendenţei, nu ştiu de Dumnezeu. Ele există pur şi simplu. „Limbajul” lor e altul, „legile” lor sunt altele, de aceea nici nu le judecă nimeni, se „judecă” ele între ele. În comparaţie cu omul, animalul e instinct nevinovat, în comparaţie cu animalul, omul e raţiune vinovată.
L-ai pierdut cumva pe Dumnezeu? Ai rătăcit drumul? Nu mai vezi Lumina? Nicio şansă de scăpare?
Se întâmplă uneori, dintr-un motiv sau altul, ca pe drumul sinuos al vieţii să-L pierzi pe Dumnezeu. Îl credeai aproape, plin de bunăvoinţă, gata să răspundă la cea dintâi chemare, când colo, ia-L de unde nu-i! Parcă a intrat în pământ. Ori poate s-a ascuns în cer. În acele momente cumplite totul devine inutil. Cuprins de disperarea copilului rătăcit de părintele său, strigi cu înfrigurare: „Unde eşti, Doamne? De ce m-ai părăsit?”. Alteori se întâmplă să rătăceşti drumul şi să te trezeşti străbătând cărări întortocheate şi primejdioase. Te împiedici, cazi, sângerezi. Şi-atunci te întrebi abătut: „Unde este calea?”
citește articolul
Mă gândeam sincer, la început, că aceşti oameni sunt de-a dreptul... ţăcăniţi.
Când un român oarecare, din marea cireadă a indivizilor, părăseşte credinţa creştină ortodoxă ca să fie acceptat (a se citi tolerat!) într-un mediu mercantil care condiţionează statutul social dintr-o „civilizaţie” apuseană de apartenenţa la vreo confesiune neoprotestantă sau protestantă, atunci mai că înţelegi că este mic la suflet şi face asta din dorinţa de supravieţuire, ca a oricărui individ din jungla umană. Dar atunci când un britanic neaoş trece de la anglicanism la Ortodoxie, păi toţi cirezienii trebuie să înţeleagă că acela ştie de ce îşi asumă acest gest şi mai ales că înţelege cu adevărat că Ortodoxia este mult mai mult decât o simplă confesiune între celelalte din sfera corectitudinii politice. Când unul dintre aceşti călători către Adevăr renunţă la tot pentru o „religie exotică balcanică”, trecând de la statutul de capelan al Ducelui de Westminster, la cel al unui popă prin coclaurii unui countryside de miazănoapte în Albionul lui Sir Churchill, atunci, dacă eşti un ordinary human being te gândeşti că este poate atins de o afecţiune psihică, pentru că altminteri cum îţi poţi explica această alegere „abracadabrantă”?!...
citește articolul
