Avva Pimen a povestit că, odată, un frate l-a întrebat pe avva Simon: „Dacă ies din chilie şi dau peste un frate care se distrează, şi mă distrez şi eu cu dânsul; apoi dau peste unul care râde, şi râd şi eu cu dânsul, când intru iar în chilie nu-mi mai găsesc pacea dinainte?”. Bătrânul îi zice: „Cum, după ce ieşi din chilie şi dai peste unul care râde, şi râzi şi tu cu el, dai peste unii care sporovăiesc şi sporovăieşti şi tu, când te întorci în chilie ai vrea să fii cum erai mai înainte?”. Fratele întreabă: „Şi atunci?”. Bătrânul îi zice: „Înăuntru păzeşte-te, afară păzeşte-te!”.

În esenţa ei, fiinţa umană e unitară sub raportul complexităţii ei psihico-fizice. Sufletul şi trupul alcătuiesc un tot, un întreg. Sufletul e factorul informator, iar trupul este efectul acestei in-formări. Sufletul e principiul activ, el imprimă, organizează şi orientează activitatea trupului, dar trupul influenţează sufletul. Sufletul e un fel de programator, de arhitect al trupului, trupul însă nu este o simplă materie organizată, ca şi cum ar fi o piatră modelată. Raţiunea trupului nu e contrară raţiunii sufletului. Trupul îşi are propriile disponibilităţi latente care se cer activate. Fără suflet, trupul ar rămâne numai la nivelul bio-fizicului, iar un suflet fără trup n-ar mai semăna cu un om, ci cu un înger. Şi animalele şi plantele sunt purtătoare de viaţă, dar n-au suflet. Ele nu sunt conştiente de trupul lor, adică nu şi-l pot obiectiva; au instincte, senzaţii de foame, sete, conservare. Pe nici un animal sau plantă nu le chinuie setea de absolut pentru că, nefiind persoane, le lipseşte sentimentul metafizic al transcendenţei, nu ştiu de Dumnezeu. Ele există pur şi simplu. „Limbajul” lor e altul, „legile” lor sunt altele, de aceea nici nu le judecă nimeni, se „judecă” ele între ele. În comparaţie cu omul, animalul e instinct nevinovat, în comparaţie cu animalul, omul e raţiune vinovată.