Mă gândeam sincer, la început, că aceşti oameni sunt de-a dreptul... ţăcăniţi.

Când un român oarecare, din marea cireadă a indivizilor, părăseşte credinţa creştină ortodoxă ca să fie acceptat (a se citi tolerat!) într-un mediu mercantil care condiţionează statutul social dintr-o „civilizaţie” apuseană de apartenenţa la vreo confesiune neoprotestantă sau protestantă, atunci mai că înţelegi că este mic la suflet şi face asta din dorinţa de supravieţuire, ca a oricărui individ din jungla umană. Dar atunci când un britanic neaoş trece de la anglicanism la Ortodoxie, păi toţi cirezienii trebuie să înţeleagă că acela ştie de ce îşi asumă acest gest şi mai ales că înţelege cu adevărat că Ortodoxia este mult mai mult decât o simplă confesiune între celelalte din sfera corectitudinii politice. Când unul dintre aceşti călători către Adevăr renunţă la tot pentru o „religie exotică balcanică”, trecând de la statutul de capelan al Ducelui de Westminster, la cel al unui popă prin coclaurii unui countryside de miazănoapte în Albionul lui Sir Churchill, atunci, dacă eşti un ordinary human being te gândeşti că este poate atins de o afecţiune psihică, pentru că altminteri cum îţi poţi explica această alegere „abracadabrantă”?!...

Nu este necesar să mergem până la capătul lumii pentru a observa că omul este singura creatură care s-a rătăcit…

Tine de natura omului să se poată plia cosmosului, partenerul său temporal, la fel cum ţine tot de natura lui să intuiască drumul către ordinea sa interioară. Există un fel de similitudine între cei doi, pe care omul refuză să o urmeze chiar şi atunci când o intuieşte. De aici şi tragica lipsă de armonie între el şi lume.