Spațiul gândirii a fost constant infuzat de tipologii și reflecții care, constituindu-se în ansamblu de reguli ale interpretării, vor fi sfârșit prin a impune modele devenite paradigmatice. Saturată de ea însăși, noua reflecție, fără a reuși să dizolve substanța componentelor fondatoare ale „ordinii morale” tipice epistemei creștine (Gilles Lipovetsky o constata deja în „Amurgul Datoriei”), reușește să le convertească în simboluri. Prin negare sau exerciții de reflecție care impun cu autoritate dubiul („o minte inteligentă nu poate crede în credințe imaginare” aud spunându-se), realitatea religioasă este golită de esențial, pentru a fi indicată, tolerant, inadecvat și inutil prin simboluri. Simbolul trimite, cert, la dimensiunea simbolizată, fără ca totuși dimensiunii în sine să-i fie redată prin exprimarea simbolică realitatea pe care-o reprezintă și la care trimite. În opoziție cu gândirea religioasă (creștină, în cazul de față), noul tip de atitudine nivelatoare, tinzând să acorde tolerant valoare simbolică temelor ei centrale, se prelungește, evident, și spre subiectul învierii.

Nici act magic, nici moarte aparentă