Acum mai bine de 20 de ani descopeream gândirea Arhimandritului Sofronie. Reflecția sa teologică mă scotea cu o delicatețe infinită din lumea textelor de filosofie și istorie a religiilor, introducându-mă în lumea tainei, fără să mă lase să plec, totuși, din universul care-mi era drag. Textele și experiența sa duhovnicească au bulversat efectiv toate criteriile mele de întâlnire cu cel care este diferit de mine. Unul dintre ele, care a rămas efectiv, imprimat în cutele cele mai profunde ale sufletului meu spune că „În Hristos, noi am primit revelația valorii inestimabile pe care o are omul. De aceea îl iubim ca pe propria noastră viață... Observând aceste ființe prețioase, fie ele chiar în stare de cădere, inima noastră se sfărâmă în mod natural, căutând astfel mijloacele de a-i salva pentru faptul că-i iubim...” Or, ceea ce am învățat treptat, cu greutate, rupând în mine multe false certitudini, este faptul că în acest efort de salvare, „sufletul trăiește efectiv experiența de a sta chiar în fața zidului morții. Această experiență este asemănătoare cu întristarea unei mame care-și ține în brațe copilul pe cale să moară. Sentimentul că nu există ieșire și că sfârșitul este ineluctabil, înghite orice alt sentiment; sufletul celui care se roagă «moare» cu cei pentru care se roagă”. (La prière, expérience de l’éternité, p. 89)