■ De când autoritățile închiseseră biserica, ceva se frânsese în inima lui. Nu price­pea în ruptul capului cum cel mai curat loc de pe pământ devenise peste noapte, prin lege, unul din mediile cele mai contagioase. În­cerca să se împace cu ideea că ab­surdul nu putea fi explicat și jus­tificat prin argumente logice.

Își formase de mult timp un soi de dependență. Venea în spațiul rugăciunii ca acasă, și niciunde nu se simțea mai bine ca acasă. Își găsise aici refugiul din calea singurătății și a amărăciunilor zilnice. În timpul săptămânii aștepta cu nerăbdare să își ia în primire locul în picioare aflat în dreapta iconostasului și apoi să își lase gân­durile purtate în voie de rugăciuni și cântări. I se părea că pe durata acelor ceasuri uită de toate sau, mai bine zis, că în acele clipe trecutul de­moralizator și viitorul îngrijorător se contopesc în prezentul umplut de intensitate. Cel mai mult îi plăcea să privească icoanele. Stăruind cu privirea asupra lor minute în șir, i se părea că acele chipuri sfinte împrumută expresii sugerate chiar de starea lui de spirit. Când venea trist la rugăciune parcă și icoanele deveneau mohorâte, în consonanță cu tonul sufletului său. Când in­tra binedispus în lăcaș, și icoanele îl priveau surâzând, într-o stranie rezonanță cu armonia dinăuntrul său. Acele chipuri deveniseră cumva com­plice ale propriilor trăiri.