Spațiul gândirii a fost constant infuzat de tipologii și reflecții care, constituindu-se în ansamblu de reguli ale interpretării, vor fi sfârșit prin a impune modele devenite paradigmatice. Saturată de ea însăși, noua reflecție, fără a reuși să dizolve substanța componentelor fondatoare ale „ordinii morale” tipice epistemei creștine (Gilles Lipovetsky o constata deja în „Amurgul Datoriei”), reușește să le convertească în simboluri. Prin negare sau exerciții de reflecție care impun cu autoritate dubiul („o minte inteligentă nu poate crede în credințe imaginare” aud spunându-se), realitatea religioasă este golită de esențial, pentru a fi indicată, tolerant, inadecvat și inutil prin simboluri. Simbolul trimite, cert, la dimensiunea simbolizată, fără ca totuși dimensiunii în sine să-i fie redată prin exprimarea simbolică realitatea pe care-o reprezintă și la care trimite. În opoziție cu gândirea religioasă (creștină, în cazul de față), noul tip de atitudine nivelatoare, tinzând să acorde tolerant valoare simbolică temelor ei centrale, se prelungește, evident, și spre subiectul învierii.
Nici act magic, nici moarte aparentă
citește articolul
”Nu știu ce s-a întâmplat, însă privirea omului acesta în inima căruia nu încape răutate, mă atinge până în vârful sufletului.”
... De câteva zile vreau cu orice preț să merg la grădiniță. Îi privesc pe cei mari coborând spre școală, grupați pe prietenii, iar pe cei mici, de mâna unei bunici sau mame, îndreptându-se către grădiniță.
citește articolul
”Rătăcite în spatele imaginii, cuvintele au încetat să mai practice căutarea.”
Imaginea. Maladia noului timp sau, dacă vreți, egoul pe cale să diminueze iremediabil interioritatea. Cuvintele au sărăcit. Fraza este motivațională, golită de căutarea sensului. Așezate în penumbră, rătăcite în spatele imaginii, ignorate cu sau fără știință, cuvintele au încetat să mai practice căutarea. Se instalează încrâncenarea, hrănită de mediocritate arogantă, pe un piedestal râvnit cu ghearele, pentru a decide, apoi, dinspre frâiele unei influențe vremelnice și sectare, ce este și ce nu este valoros, ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Trăim, realizând că fenomenul nu este recent, în situația ca structurile mediocrității să ajungă a decide în legătură cu rolul și conținutul valorilor.
citește articolul
În urma dialogului cu un prieten ateu (el așa se definește) care mă întreba cum îmi explic și interpretez credința.
Credința poate fi spontană sau act reflexiv. Totuși, nu poți crede oricum, după cum nu o poți face la întâmplare. A crede presupune un crescendo de ordin interior și reflexiv. Pentru cel care crede, obiectul credinței sale rămâne constant la distanță față de orice reflecție care-i este dedicată iar reprezentările relative la obiectul respectiv sunt condiționate de profilul său personal, de cultura care l-a format și de raționamentele care îi angajează credința.
citește articolul
Este mai bine să fii cu Dumnezeu și obosit, și în pace, decât obosit, fără Dumnezeu și strâmtorat.
Numai prin harul lui Dumnezeu putem suporta micile suferinţe.
citește articolul
