Avva Ioan a zis că un călugăr a intrat odată în extaz și a văzut trei monahi stând pe țărmul mării. Dinspre țărmul celălalt a venit un glas zicându-le: „Luați aripi de foc și veniți la mine!”. Doi dintre ei au făcut întocmai și au zburat spre celălalt țărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc și a început să plângă și să strige. În cele din urmă i s-au dat și lui aripi, dar nu de foc, ci slabe și vlăguite. Tot cădea în valuri și se ridica și cu multe chinuri a reușit să ajungă până la țărm. Așa este și generația noastră: zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe și vlăguite.

• Articolul de față vă invită la o reflecție asupra  cuvântului conștiință.
• Fiind chiar numele prezentei reviste, cuvântul conștiință trebuie să vă fi sunat de atât de multe ori în ureche încât să-și piardă din strălucire.
• Tocmai de aceea am considerat că o astfel de lămurire este nu doar potrivită, ci și necesară. Nu vom urmări definirea termenului, ci mai curând înțelegerea lui.
• Prin urmare, să vedem ce ar putea să ne rezerve acest concept dincolo de explicațiile comune.

În primul rând, vrem să aducem în vedere cititorului o subtilitate terminologică pe baza căreia vom opera. Ca termen psihiatric, conștiința este interșanjabil cu cel de conștiență. Cel din urmă se referă, din punctul nostru de vedere, la simptomul conștiinței, la premisa somatică din care originează orice fenomen de conștiință. Ca prim răspuns al dicționarului[1], vom găsi un calup de definiri, diferite întrucâtva, însă toate păstrând centrul înțelegerii comune al termenului. Conștiința este intuiția/percepția faptului că existăm, că avem o responsabilitate morală față de aproapele nostru și față de noi înșine, că avem o înzestrare aparte care ne permite să gândim liber, ș.a.m.d. .