Dragii mei,

Scriu aceste rânduri cu gândul la voi, cei care în diferite împrejurări mi-ați ieșit în calea vieții. Cu fiecare am petrecut minute, ceasuri, zile sau săptămâni adunate în spațiul sacru al bisericii, la scaunul de spovedanie, în casele voastre sau în călătorii memo-rabile. De atâtea ori am împărtășit bucurii și necazuri, împreună am râs și am plâns. Vă simt îngrijorați, triști, însingurați, copleșiți de un acut sen­timent al abandonului, căutând cu încordare sprijin și nădejde. Cum nu știu când ni se va îngădui să ne vedem față către față, să ne vorbim aievea și să ne îmbrățișăm strâns, vă trimit gândurile de mai jos, nădăjduind că vă vor folosi la refacerea moralului și la recuperarea bucuriei de a fi.

Cine ar fi crezut că vom ajunge să trăim un scenariu de film hollywoodian? Cu fiecare zi ce trece, parcă se transpune în realitatea noastră tema unui thriller al cărui deznodământ se lasă așteptat prea mult, fiecare dintre noi jucând un rol primit fără a participa la casting.

Pe marginea prăpastiei?